Eu nu mai înțeleg care e voia Ta...
E noapte-ncețoșată pe cărarea mea;
Cred că va trebui să mă opresc
Ca în abis să nu mă prăbușesc!

Se-ncețoșează chiar și ochii mei
Iar pașii tot mai mici și tot mai grei
Îmi par c-au adunat sarcini de plumb
Pentru ca sus, în rai, să nu ajung...

Mă voi opri, da, negreșit, mă voi opri,
Căci altfel în prăpastie voi pieri:
Urmele pașilor divini nu le mai văd
Iar fără ele aș ajunge în prăpăd. .

Închise-mi sunt acum tăriile cerești,
Ca și-n trecut; iar corurile îngerești
Cântă în cer doar, pe plaiul sublim,
Aici nu le aud în valea de pelin...

Aici se-aud numai hiene hohotind,
Pe când umbrele nopții se întind;
Abia așteaptă doar un pas greșit
Ca să mă prăbușesc în negrul vid! ...

Căci de îndat' ce în genune aș cădea,
S-ar năpusti asupra mea, m-ar înșfăca
Spre a mă sfâșia ca pe un miel
Singur abandonat, lăsat să pier...

Dar m-am oprit, căci bezna s-a lăsat
Și strig plângând spre cerul înnorat:
-Părinte drag, îmi vino-n ajutor,
Nu mă lăsa să cad în hău, să mor!

Întinde-Ți mâna, Tată scump, din cer
Și scoate-mă din groapa cu dureri!
Te poate oare lăuda cel ce-a sfârșit
În ghearele vrăjmașului avid? ...

De sunt al Tău copil, oare mă vei lăsa
Să cad ca pradă celui rău, în bezna grea? ...
O, drag Părinte din etern, Te-ndură,
Căci sunt înconjurat cu-atâta ură!

Scapă-mi viața, Te implor plângând:
Tu poți să mă salvezi doar c-un Cuvânt!
Cu-acel Cuvânt care pe cruce și-a vărsat
Sângele sfânt, ca eu să fiu salvat!

Deschide-Ți luminosul cer, preasfinte Tată
Și nu mi-l mai închide niciodată!
Întinde-Ți mâna din tăriile senine,
Și du-mă sus, să fiu veșnic, veșnic, cu Tine!